RODIUL, ROZMARINUL, MIRTUL ŞI MĂSLINUL

 RODIUL

În limba română: „Rodiu„, în ebraică „Rimon„, în franceză „Grenadier„, în engleză „Pome granate„, în germană „Granatpfelbaum„, „Grandatpfel„, „Grenadine„. Denumirea ştiinţifică: Punica granatum. Familia: Punicaceae.

Fructul arbustului, rodia este un semn al prosperităţii care exprimă fumuseţe şi distincţie

Arbust sau arbore cu tulpina de 1-5 (7-10) m, rodiul are ramuri opuse, glabre, cu ramuri scurte, adesea transformate în spini. Frunze opuse, cu limb ascuţit. Flori abundente. Fructifică în septembrie-octombrie. Fructele (rodiile) sunt mari, globuloase, până la 10 cm în diametru, de obicei de culoare roşie. Coaja seminţelor rodiilor este zemoasă şi comestibilă.
Rodiul este originar din Persia, nordul Iranului şi Afganistan.
Rodiul se cultivă în regiunile mediteraneene, precum şi în zonele sudice din ţara noastră.

Ca şi compoziţie chimică, scoarţa de provenienţă indiană este cea mai bogată în alcaloizi. Fructele (rodiile) sunt comestibile, nu conşin alcaloizi, ci numai zaharuri, acid citric, malic, vitamina C, taninuri.

ROZMARINUL

În limba română „Rosmarin„, în ebraică „Rozmarin„, în franceză „Rosmarin„, în engleză „Rosemary„, în germană „Rosmarin„. Denumirea ştiinţifică: Rosmarinus officinalis. Familia: Labiatae (Lamiaceae).

Rozmarinul nu apare ca atare în Biblie, e prevăzut doar ca ingredient, sub formă de ulei esenţial, la prepararea Sfântului şi Marelui Mir.

Subarbus, în tara noastră exclusiv de cultură, cu frunze care rămân verzi şi peste iarnă, înalt de 60-150 (200) cm, cu tulpina dreaptă, cu ramuri drepte, cu ramuri ascendente sau arcuite, cu tulpina în partea superioară triunghiulară, păroasă, cenuşie. Florile rozmarinului sunt aşezate câte 3-10, dând în totalitate aspect de spic, ele sunt de culoare albăstrui-palide sau uşor violacee, labiul superior din 2 petale, adânc sectat, iar cel inferior din 3 petale. Fructele sunt brune, lungi, grupate câte 4 în caliciu persistent.

Frunzele şi rămurele de rozmarin cu frunze recoltate în timpul înfloririi conţin 0,5-2% ulei esenţial, un alcaloid (rosmaricina), acid rosmarinic, rezine, taninuri, substanţe amare, saponine şi acizi.

În trecutul îndepărtat, rozmarinul a fost utilizat în scopuri condimentare, în medicină şi în scopuri magice. În Grecia antică, rămurelele de rosmarin se ardeau la înmormântări, iar în Evul Mediu erau folosite în epidemiile de ciumă. Tot empiric, rosmarinul era utilizat în afecţiunile aparatului respirator, în circulaţia deficitară, în afecţiunile aparatului digestiv şi aparatului nervos, în durerile reumatice.
Despre ROZMARIN, mai puteţi citi aici.

MĂSLINUL

În limba română: „măslin„, „oliv„, în ebraică, „zavit„, în franceză „olivier„, în engleză „olive„, în germană „Olivenbaum”, „Echter Olbaum”. Denumirea ştiinţifică: Olea europaea. Familia: Oleaceae.

Aprecierea de care se bucura măslinul la popoarele Antichităţii ajunsese până la veneraţie. La vechii greci, era un simbol al păcii şi al bunăstării. Când Homer vorbea despre uleiul de măsline ca despre „lichidul de aur”, este probabil că el exprima nu numai un elogiu colectiv, ci făcea şi o evaluare. Uleiul de măsline devenise o marfă extrem de valoroasă la greci pentru a-l transporta spre centrele comerciale din zona Mediteranei, ei construiau corăbii care aveau exclusiv acest scop.
Măslinul se bucura de atâta preţuire încât cel care avea nesăbuinţa de a tăia un pom era condamnat la exil şi chiar la moarte.
Fiind şi un simbol al izbânzii şi al gloriei, din ramuri de măslin erau împletite la vechii greci şi la romani, cununile cu care erau îmcoronaţi câştigătorii întrecerilor sportive şi ai războaielor.
Despre semnificaţiile măslinului în Sfânta Scriptură s-a scris mult. Măslinul poate însemna speranţă, înnoire şi iertare.
Măslinul poate însemna modestie şi chibzuinţă, într-un cuvânt umilinţă, în sensul cel mai adânc al cuvântului. Măslinul este simbolul dreptcredinciosului.

Originea măslinului este una dintre cele mai controversate. Unii susţin că ar fi apărut, în vremurile preistorice, în sudul Asiei, de unde s-ar fi extins în Turcia şi de aici ar fi ajuns în Grecia. Alţii leagă originea de bazinul mediteranean. Din Creta ar fi ajuns, în anii 2000 î.Hr. , în Egipt şi, în anii 1800 î.Hr în Palestina.

Arbore cu o longevitate de excepţie, măslinul poate să treacă de două mii de ani! Ajunge la înălţimea de 10-20 m. Tulpina măslinului: uşor ondulată, sinuoasă. Frunzele măslinului: mici şi groase, lucioase, persistente, de culoare verde pe suprafaţa superioară şi mai albicioasă pe cea inferioară. Faţa inferioară este acoperită de periţori argintii care, asigurând o transpiraţie redusă, ajută planta să reziste la căldura uscată a verilor mediteraneene. Florile măslinului: mici, albe-verzui, cu 4 petale. Fructele măslinului: drupe, cu un singur sâmbure (sămânţa), alungite, cu suprafaţa fină, cerată, de culoare verde înainte de a se maturiza, galben-verzui toamna şi roşii, purpurii sau negre la maturitate. Măslinele din care se face uleiul sunt recoltate la începutul iernii, când conţinutul uleios a ajuns la 23-20%.

MIRTUL

În limba română: „mirt„, în ebraică „hadas”, în franceză „myrthe„, în engleză „myrtle„, în germană „myrte„, „Brautmyrte„. Denumirea ştiinţifică: Myrtus communis. Familia: Myrtaceae.

Mănunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de plăcută aducerea aminte a vremurilor bune, făgăduite de Dumnezeu poporului său. Crenguţele mlădii de mirt, cu coaja fragedă şi roşie, pline de frunzişoare lucitoare şi totdeauna verzi, sunt parcă anume create pentru a se face cununi din ele. În zilele de sărbătoare, fiii lui Israel îşi împodobeau colibele cu frunze de mirt.

In creştinism, mirtul e simbolul biruinţei asupra morţii, aâceea ce explică de ce era sădit pe morminte.  Mirtul a fost considerat apoi şi ca simbol al frumuseţii, tinereţii (castităţii). De aceea este purtat în cununi de miri şi de nuntaşi.

Mirtul – originar din regiunea mediteraneană, este un arbust frumos, totdeauna verde, care răspândeşte un miros plăcut. Frunzele de mirt opuse, mici, numeroase, ovale sau lanceolate, scurt peţiolate sunt persistente. Florile de mirt solitare sau două câte două sunt mici şi albe, fructele cărnoase sunt boabe globuloase de un albastru negricios, cu diametrul de 8 mm. În Palestina şi în întregul Orient, mirtul ajunge la înălţimi considerabile (3-4 m), deşi este considerat arbust. La noi este cultivat adesea ca arbust ornamental.

Uleiul esenţial de mirt se extrage din diferite părţi ale arbustului (flori, frunze şi ramuri), prin antrenare cu vapori de apă. Este un lichid cu gust arzător şi cu un miros amintind de Camfor şi Eucalipt. Mirtul nu este toxic şi nici iritant sau sensibilizant.

După medicina populară, frunzele de mirt sunt aromatice, balsamice, tonice iar fructele de mirt puse în vin erau considerate în vechime un bun remediu în bolile de stomac. În Orientul Mijlociu, fructele de mirt se mănâncă fie ca atare, fie gătite şi datorită aromei, odata uscate, sunt folosite la condimentarea mâncării.
Vezi mai multe informaţii despre MIRT.